Iris vă invită...

M-am gândit eu bine la începutul blogărelii să îi ofer 2 nume personajului ,, Share a smile``. Acum pot spune că Georgy scrie chestii comice, nebune, etc. şi Iris e artista :))
Aşa că Iris vă invită, în intervalul 19- 21 noiembrie la o chestie foarte faină, care, după părerea ei e altceva. Şi Iris a vizitat, mai ales în ultimul an multe chestii din astea. Aşa că vă aştept acolo. Cu Deea şi reprezentanta Atelierului de minuni, Larisa.
Be there!

Changes in me!

Big changes! În tot ceea ce înseamnă eu.
Învăţ încă. E destul de greu. Dar când m-am dat eu bătută?
Învăţ să fac, nu ceea ce TREBUIE, ci, în sfârşit, ce e bine!
Învăţ să FAC eu, nu aştept să văd dacă se face de la sine.
Învăţ să fiu mulţumită şi să MULŢUMESC.
Învăţ, în sfârşit să ,,deschid" ochii!
Cam ciudată postarea, dar ,,Cine ştie, cunoaşte"!

( Video preluat de pe Youtube.com)

Ceva noutăţi şi o ţâră de umor

Iar nu am dat semne de viaţă şi sunt datoare cu povestitul noutăţilor. Deci, ca un fel de listă...
1. M-am mutat. Da, din nou. Da, e fain. Da, ştiu că mă plictisesc repede. Dar, ca să mă scot, să zicem că e o calitate...
2. Am început şcoala. De fapt, a fost doar o deschidere aşa, oficială. Şcoală de vineri încolo. În rest, colegi vechi, colegi noi ( Jeez, iar trebuie să socializez, dar hei! asta era o pasiune!) Aşa că e de bine din nou!
3. Îmi caut de lucru. ÎÎÎhh! Greu dom`ne, greeeu! Cv-uri peste cv-uri. Şi încă aştept. E de bine?

Aşaaaa! Şi acum, că îmi propusesem de mult, dar aşteptam să se mai strângă, haideţi să vă arăt ce mai caută lumea pe prietenul Google şi dă de ...mine!
În primul şi în primul rând: Andreea Belba. M-au terminat cu căutarea asta. Deea are dublă personalitate şi dublura umblă prin Bucureşti pe undeva. Haaaa! Te-am deconspiraaaat! muaaahhhaaahhaaaa
2. O poveste cu o zi de ghinion. Sper sincer să nu cauţi o compunere sau o idee de compunere cu titlul ăsta! Ce vă învaţă la şcoală, măi?
3. Nu-mi place să dau share la poze. Ok... Şi... eu cu ce te pot ajuta...? Că te ajut, nu-i bai, dar...Ah, pot să îţi dau un sfat: Nu-ţi place? Păi... nu da. Nu te oblig. NU TE OBLIG!
4.Vânzătoare la Georgy. Uaaaauuu. Deci când voi avea propriul meu butic, obligatoriu non-stop şi obligatoriu într-o staţie, am deja doritori. Plătesc bine! În teorie!
5. Melodia cu pasa şi smaile. Ăăă, help me...
6. Floare cu puf. AAA, ştiu, eu, eu! Păpădia! Glad I could help!
7. Dorinţe tâmpite. Heeeii. Dorinţele nu sunt tâmpite. Aşteaptă până se realizează. Atunci începe drama!
8. Cred în Georgy. Dacă nu aţi realizat până acum, Georgy e ca un fel de Zen Master. Father ( mother?) of all knowledge!
9. Smile tâmpite. Asta mă depăşeşte chiar şi pe mine...
10. Cât de mult ghinion poţi să ai? Dacă eşti Georgy? Muuult, crede-mă!
11. Un nou început clasa a5a povestire. Îmi pare rău, eu sunt în clasa I-îi din nou. mai am ceva de parcurs... Dar totuşi, de ce ar trebui să cauţi pe net aşa ceva? Pe vremea mea...
12. Omul e o fiinţă care niciodată nu e mulţumită. Dacă faci un efort şi rearanjezi puţin fraza, ai dreptate!
13. Smile disperat supărat. Luminaţi-mă... ăsta ar trebui să fie un cântec, o poză... ce?
14. Tatăl Andreei Belba. You have an obsession, maaan. Dar îţi satisfac curiozitatea. Tatăl Andreei e un om normal ( uaaauu) care nu cred că are vreo poză pe net care să te facă fericit. Dar dacă insişti, lasa-ţi un contact, ceva şi voi avea grijă să te ţină la curent cu viaţa lui!

Povestiri

Cu ruşinică, zâmbet tâmp, cenuşă în cap şi alte alea, recunosc spăşit că am cam dispărut ca măgarul în ceaţă. Dar din motive întemeiate, promit!
În ultima săptămână de vară am fost să mă vizitez cu o prietenă veche, dar foarte bună, Marea Neagră o cheamă. Şi cum nu ne-am vazut de cam un an am avut muulte de povestit. Mi-a mulţumit că am rămas prietenă cu ea, m-a lăsat să stau în aceeaşi cameră în care stau de 3 ani. Era un pic supărată că nu prea îi mai vin aşa mulţi vizitatori ca în anii trecuţi, că de când şi-a schimbat PR-ul i s-a cam stricat imaginea ( m-am oferit eu, dar nu îi place să intre în afaceri cu prietenii), mi-a povestit de surorile ei mai occidentale sau nu, care îi fură vizitatorii. Într-o seară a trecut la depănat amintiri, spunându-mi că altă dată avea camere care erau în totalitate ocupate de turişti din alte ţări, că a jucat în filme, că a fost iubită de mulţi, visată de mulţi.
I-am promis că vremurile alea vor reveni, că nu e totul pierdut, că nu, nu a îmbătrânit deloc şi e tot frumoasă. Am plecat cam în grabă pentru că îşi începuse curăţenia de iarnă şi nu am vrut să o deranjez. I-am şoptit în fugă că ne vedem la anul şi i-am trimis o bezea.
Am primit, totuşi de la ea nişte cadouri, bijuterii dragi ei, scoici în care pot să o aud tot timpul. În rest, avem multe poze, noi două, care să îmi umple timpul până la anul.


Cam asta am făcut mai important, am mai tras şi o tură până la prietenii sârbi ( foaaarte fain, apropo, merită) şi acum aştept... multe.
Şi ca să nu vă las în pace, mi-am amintit de o melodie foarte faină.

Heh Heh

Mîţa cu î din i

Eşti o elegantã felinã cenuşie cu sexul ambiguu. De o inteligenţã sclipitoare, mai mereu eşti capul rãutãţilor iar consumul de droguri te absolvã de orice rãspundere. Tot universul zici cã-i o bandã desenatã în care tu eşti personajul principal.

Tu cine eşti în Mîţa cu î din i?

Iupiiii

Hello! M-am întors!!! Mi-am luat inima în dinţi şi am reuşit să mă împac cu tastatura asta care a fost de atâtea ori sub ameninţarea cruntă că va fi aruncată de pe geam ( mă opream de fiecare dată în ultima clipă când îmi dădeam seama că de fapt stau la casă şi poate nu are niciun rost...). Am terminat... cu toate... sunt în sfârşit şi eu în vacanţăăă.
Că am terminat cu bine, că nu, nu sunt eu în măsură să judec. Georgy găseşte mereu un motiv să râdă, am mai spus asta, chiar şi dacă face mişto de ea...
Aşaaaa, sunt restantă cu una bucată leapşă de la Deea ( deşi de când aşteaptă, cred că a uitat de ea). Cică e curioasă ce vroiam să ma fac eu când cresc mare...
Prima carieră la care visam, am mai scris, a fost cea de vânzătoare, apoi am vrut să mă fac doctoriţă, profesoară, etc...
Acum îmi aduc aminte că prin clasa a 5a am vrut să mă fac arheolog ( încă îmi place ideea, încă îmi dezlipesc oamenii ochii cu şpaclul de pe ecranul televizorului când sunt documentare despre Egiptul Antic. Cred că în curând voi avea interdicţie la documentarele cu Nefertiti, că e prea zgâriat ecranul :)) şi apoi am avut eu o idee măreaţă: mă fac speolog. Numai că baiul la mine e că dacă mă aflu într-un loc întunecat şi realizez că deasupra mea sunt nu stiu câte tone de stânci/ pământ/ orice altceva care îmi poate afecta integritatea corporală la cel mai mic semn al lui Murphy ( că ştiţi că relaţia mea cu Murphy e una lungă şi trainică) Faaac cu nervii!! Aşa că a picat şi cariera asta. În clasa a 8 a am vrut să merg la liceul militar, îmi făcea cu ochiul răăuu de tot. Cred că probele fizice m-au împiedicat să mai visez. După clasa a 12 a, deşi ideea cu publicitatea îmi era rău de tot băgată în creier, mi-am depus dosarul şi la Drept. Da, doamnelor şi domnilor, Drept. Numai că la vremea aia eram atât de pacifistă, încât puteai să mă baţi şi eu veneam şi îţi puneam o floare în păr. Deci, sigur nu aveau nevoie de una ca mine pe acolo...
De la începutul facultăţii încoace nu pream am mai avut idei solide despre altă carieră. Mi-am ocupat cât timp am putut cu publicitatea şi încă nu m-am săturat, văd. De acum, sper să-mi găsesc şi eu un loc mic al meu şi să pot să fac ce îmi place.
Vom vedea...
Acum e vară, e vacanţă, e soareee, ce staţi să citiţi bloguri... ieşiţi afară, mergeţi prin parcuri, la ştranduri, unde vreţi, numai în casă să nu staţi, că o păziţi destul iarna. Hai v-am lăsat, mă duc pe afară. See ya!!

........................................

Omul e o fiinţă ciudată. Mi-am dat seama din nou de chestia asta zilele trecute... Nu preţuieşte niciodată ceea ce are, decât atunci când e prea târziu. Şi niciodată nu relizează că unele etape din viaţă nu se mai întorc. Şi atunci a inventat expresia: Un sfârşit e un nou început...
E aşa ciudată şi expresia asta... un nou început e un nou început... nu e repetiţia a ce s-a terminat, deci n-are nici un sens să ne mai amăgim repetând la nesfârşit chestia asta...
Întotdeauna când am terminat o etapă îmi spuneam: Georgy, gata! E timpul să creşti mare! Şi momentul ăsta, după legile universal acceptate, chiar e momentul să cresc mare. De ceeeeeeeee...? Oare dacă mai fac o facultate, şi încă una, şi încă una, mai trebuie să fac asta? Sau poate dacă mă apuc de grădiniţă? Că şi aşa grădi e un teritoriu necunoscut, de care am fugit mâncând pământul la momentul respectiv...
Oh, Georgy, just grow up!
ok, ok, am să încerc, între timp, vă ţin la curent. Zilele următoare, când îmi revin, am să scriu despre anii de facultă!
OVER AND OUT!

Georgy ascultă...

Ştiiiiuuu că vă era dor de preferinţele mele muzicale, şi vă fac hatârul ( de fapt îmi fac mie hatârul, că nu mai trebuie să stau să le caut de 15176489 de ori pe zi). Deci, Georgy ascultă în disperare mai nou:



Pe asta o ascult de mult, dar nu ştiu ce m-a apucat mai nou de o ascult atât de des în ultimul timp. Poate pentru că e foarte faină?



OOO, daaaa, asta e una din melodiile pe care le-am ascultat de milioane de ori până acum, dar parcă e din ce în ce mai faină...



Deci... acum vorbesc cu Deea. Vezi de ce nu te văd pe stradă? Sau de ce nu te aud? De acum încolo vii, dai din mâini, urli, te agiţi pe lângă mine, şi atunci poate, doar poooaaaaateeee, te văd :)))
Enjoy!
Poate vreţi să luaţi chestia asta ca pe o leapşă, că nu mă supăr!

Donez mâţi ( cred ca mîţ e marcă înregistrată deja... ;)) )

De vreo săptămână jumate sunt mândra posesoare a 5 mâţi. Care la început stăteau cuminţi în cutia lor, aşteptând răbdători să vină mama lor din preumblări, să le dea şi lor ceva de mâncare...După câteva zile, a început aventura... unii săreau din cutie, alţii escaladau canapele, paturi, la perdele încă nu s-au gândit, spre fericirea mea...
Deci, cum spuneam,donez mâţi. Doritorii ar trebui să fie din Timişoara, sau să aibă măcar un drum spre Timişoara ( Poşta se poartă urât şi cu lucrurile, darămite cu animăluţele)
Motivele pentru care îi dau sunt, cred, mai mult decât evidente... Sunt 5, deja sunt mari şi îmi vor mânca casa, că, deh, se învaţă unul pe altul la prostii, şi deja încep să mă cert rău cu Lula ( ză praud mazăr), care vrea să îi care ( din nou!!!) nu ştiu unde....
Şi acum puţină reclamă, că nu pot să mă abţin... Sunt toţi traşi la xerox, încă nu am reuşit să îi deosebesc, sunt tărcaţi, seamănă cu mâţa din whiskas, daaaaar... au ochii albastri, toţi. Sper să nu li se mai schimbe, că sunt dulci dulci.
În poza de mai sus încă mai stăteau în cutia lor, se văd doar 2, dar cred că vă puteţi imagina cum arată şi restul...
Dacă doriţi vreun mâţ, lăsaţi un comentariu la postare, cu ceva nr de telefon sau adresă de mail. Şi după ce îl luaţi, să îl iubiţi, şi să aveţi grijă mare de el, că pot să mă fac şi rea :))

Never say never...

Cine a spus chestia asta, mare dreptate a avut. Mie, pentru că Murphy mă iubeşte mult, şi vrea să o arate cât mai des, dacă zic ceva, mâine sigur mi se va întâmpla pe dos.
Eu nu mai merg niciodată la Bucureşti, pentru că nu îmi place oraşul, prea multă înghesuială, etc. Mai are rost să zic ceva? Vezi postarea anterioară. Şi cred că voi mai merge în curând...
Niciodată nu am întârziat, şi nici nu voi întârzia. Mai bine ajung mai repede decât mai târziu... Cred că Deea poate să îşi deschidă un magazin cu cuiele pe care le-a făcut aşteptându-mă. Şi poate să le dea şi 3 la 10.000, că tot se îmbogăţeşte...
Niciodată nu o să îmi fac blog, nu îmi place/ nu am timp/ nu am răbdare... aici chiar nu mai am nimic de spus în apărarea mea...
Niciodată nu voi sta în pat mai mult de orele de somn. De ce să stau în pat, când pot face ceva util? Ahaaam...De două zile stau numai în pat, nu am fost de mult răcită în halul ăsta. Şi mă enervează, pierd timpul aiurea, nu pot ieşi afară, nu pot merge la şcoală, nu pot ţopăi, nu am chef să ascult muzică ( !!!), doar stau... cred că zilele astea, din plictiseală, aş fi avut abilitatea de a mă uita şi pe Duna...
Niciodată nu am să mă las de Cola. Ha haaa, chiar aşaaa! Asta a fost de 1 aprilie, cu întârziere! Chiar niciodată nu am să mă las de Cola, şi nu îmi pasă de părerea ta, Murphy!!!
Şi cred că mai sunt, dar încă mă doare prea rău capul ca să îmi amintesc. Dar trebuia să fac ceva, ca să îmi mai revin. Şi nimic nu e mai bun ca o postare nouă, nu?

This is the road to... Bucharest...

Yep, am fost, mi-am luat inima în dinţi şi m-am hotărât să plec spre meleaguri bucureştene...
Toate bune şi frumoaseee, până într-o frumoasă zi de miercuri când Georgy, fată precaută, la la la, şi devreme acasă s-a dus să-şi procure un frumos bilet de la faimosul CFR ( de la agenţie, că de aia povesteam de precauţii). Orarul îl ştiam... la ora 5 şi 5 dimineaţa trebuia să mă prezint la întâlnirea cu un frumos tren CFR, firmă renumita, nu-i aşa? pentru calităţile sale...
Şi cum stăteam eu zâmbitoare şi amabilă în aparenţă în faţa unei tanti de la agenţie, mi se pare că aud un mumrmur venind din zona aceleiaşi tanti. Ciulesc urechea şi mi se pare că spune ceva de o transbordare...Cu un zâmbet şiii mai larg o rog să repete. Dap, am auzit bine... transbordare la Severin, cu autobuzele toată lumea 20 de km,până undeva unde se înţarcă iepe în popor. Faaaaiiin! Chiar lipseau senzaţiile tari din viaţa mea în ultimul timp...
ok... trecem peste alte chestii neesenţiale, şi ajungem la Severin, dar nuuu gara maaare şi frumoasă, neaaah, nici pomeneală. Severin mărfuri! Şi stai tată acolo, până reuşeşti să îţi dai seama de unele adevăruri absolute pe care le-ai trecut cu vederea, etc. Şi pe urmă mai stai un pic. Vine trenul în cele din urmă, fur un pic de somn, întrerupt de 4 sau 5 rânduri de controlori, şi ajung la Bucureşti. O să trec peste întâmplările din Bucureşti, zicând doar atât: I looove Timişoara!
La întoarcere, tanti de la bilete nu a avut inspiraţie să ne aducă aminte că se va face iar porcăria de transbordare, dar am revenit cu întrebarea cu ruta pe urmă. După ore şi ore, am ajuns acolo la iepe ( din nou, metaforic vorbind), şi nici urmă de tren. Trebuia să vină cam într-o oră, şi să plece în 2. La un moment dat mi se părea că m-am transformat în drapel, aşteptam să mă colorez, de la atâta vânt.
Pe această cale aş vrea să mulţumesc în primul rând CFR-ului, pentru tot ce face pentru noi, muritorii de rând, pentru amabilitate, confort şi siguranţă, şi, de asemenea tuturor celor care m-au ajutat şi îndrumat să vin la Timişoara.
Concluzie: O călătorie Timişoara Nord- Bucureşti Nord durează 10 ore. Uraaa!

Astăzi e ziua loooor....

Ce pot să spun despre ele...? Că sunt fete faine, că sunt prietene bune, că au suflete calde şi mereu o vorbă bună când cineva e trist? Că sunt în stare de orice pentru persoanele dragi lor? Nu e de ajuns. Ele sunt mult mai mult de atât.
Şi care sunt şansele ca fetele astea să fie amândouă la UVT, amândouă la CRP, în aceeaşi grupă. Şi născute în aceeaşi zi? Ar trebui să fie foooarte mici, dar uite că s-a întâmplat! Dar care erau şansele ca fetele astea descrise aşa în primele rânduri să fie prietenele MELE? Şi astea sunt foarte mici, dar sunt. Ele sunt Deea şi Mădă, colegele şi prietenele mele faine, şi azi e ziua lor!
LA MULŢI ANI! feteeeeee, să vă fie viaţa la fel de frumoasă ca voi, să fiţi fericite, împlinite, şi să mai patrulaţi pe aici încă 1000 de ani de acum încolo!
A, şi vă mulţumesc că încă mă suportaţi!

Dorinţe tâmpite

De multişor am în plan această postare, dar cum săptămâna asta am fost tot pe drumuri, îmi iau acum inima în dinţi. Deeeci... vroiam sa îmi scriu aici cele mai tâmpite dorinţe, care cred că nu se pot îndeplini niciodată, pentru căăă.... sunt tâmpite ( dooh). Îmi doresc...

1. Să fie vară tot anul
2. Să mă mut la mareee, sau cel mai bine, să vină marea în zonă ( muuult mai bine)
3. Să am propria figură de ceară la Madame Tussaud ( uaaaaaa)
4. Să nu mai pierd pariuri ( pentru că tot timpul, dar tot timpul, am dreptate)
5. Am spus ceva de vara aia?
6. Să primesc din senin un camion de ciocolatăăă ( preferabil Milka, preferabil cu căpşuni, dar merge şi din aia cu pete, slurp)
7. Să pot să aud ce gândesc ceilalţi
8. Să nu mai trebuiască să spăl vase never ever
9. Să văd Pământul de pe Lună
10.Să câştig cel mai frumos premiu din lumea asta : Cola gratis pe viaţă. Să-mi vină cu cisterna la uşă!!!
Sper că v-aţi prins că asta se vrea o leapşă, care meeerge spreee Anca şi Deea. Să vedem ce dorinţe tâmpite au ele. Şi voi restul sunteţi invitaţi să furaţi joculeţul. Aştept...

Behind blue eyes...

Asculta mai multe audio Muzica



Atât. Ascultați versurile...

O poveste cu Georgy, sau cat ghinion poti sa ai intr-o zi de 13...

Vreau sa precizez ca voi povesti la persoana a 3-a, pentru ca inca nu imi vine sa cred ca mi s-a intamplat mie...
Georgy este o persoana foarte optimista. Si in optimismul asta al ei, crede ca Universul o protejeaza si ca nimic nu i se poate intampla rau.
Saptamana asta, in momentele in care nu alerga pe campuri insorite, cu flori ( metaforic vorbind), Georgy se apuca de un capitol al licentei. Bineinteles ca e foarte mandra de ea ca il va termina la timp, ca a scris bine, etc, etc. Si vine ziua de sambata... Pe la ora 1, georgy termina ultimul subcapitol, mai are de facut incheierea, totul e bine. Vorbeste cu Deea la telefon, si cu un ton parintesc, o sfatuieste sa isi faca mai multe copii ale licentei, ca nu se stie niciodata... Planul ei e sa termine capitolul, si sa il trimita in cel mai sigur loc de pe Pamantul asta, la tata de Georgy in calculator.
Pe la 4 dupa amiaza, Georgy isi citeste capitolul, si cu mandria citindu-i-se in priviri, decide ca il va termina duminica... prea multa epuizare pentru o singura zi...Si isi cauta un joc, ca deh, merita sa se relaxeze putin...
Aproximativ 30 de minute mai tarziu, Georgy instaleaza jocul.
Ora 16.32- Jocul nu porneste.
Ora 16.33- Georgy il deschide din nou.
Ora 16.34- Laptopul ii arata lui Georgy cat de mult o iubeste, si incepe sa faca nazuri, apoi se stinge...
Ora 16.36- ............
Ora 16.38- @$%^&:"!@#$
Ora 16.45- Georgy se uita pe pereti, ochii miscandu-i-se cu aproximativ 200-240 rotatii/ minut.
Ora 17.00- Georgy se apropie de unul dintre pereti, si incepe sa se dea cu capul de ei.
In tot acest timp, singurele sunte scoase au fost ceva de genul: O nu, nu, nu, nu, nuuuuuuuuu. De ceeeeeeeeeeeeeee?????????
Ora 17.30- Georgy incepe sa gandeasca cat de cat coerent, si il suna pe cumnatu-sau, unul din putinii salvatori in cazuri de genul.
Ora 17.32- Cata ( cumnatul) ii spune lui Georgy sa aiba rabdare pana duminica seara cand va ajunge el in Timisoara. ( rabdare?? Georgy nu stie ce e aia rabdare, remember?? )
Intervalul orar 18-20 Georgy isi evalueaza optiunile, daca cumva laptopul nu va porni, va avea la dispozitie aproximativ 2 zile sa refaca ceea ce a facut intr-o saptamana. Nu e mult, dar Georgy e prapastioasa. Deci... duminica, ora 12.25, Georgy il asteapta pe Cata ca pe painea calda, cu o atitudine de genul: O,Cata-zeu-al-calculatoarelor, vino si scoate-mi licenta din pacatosul de laptop, de preferat listata pe foi A4 si deja corectata.
Deci... cat ghinion poti sa ai intr-o zi de 13? Muuuuuult...
Si asa, ca o pedeapsa pentru ca nu a fost precauta, Georgy isi va face un fel de blog harakiri, si astazi, numele ei va fi... Giorgi!!! ( chiar m-a durut mana sa scriu asta...)
Revin cu detalii cand rezolva Cata problema! ( observati, din nou, optimismul...)

L.E. Optimismul face, într-adevăr minuni! După ce muritorii de rând s-au chinuit o zi și o noapte să pornească laptopul, a venit Cătă. Din trei butoane apăsate, urechile mele au fost din nou încântate de sunetul melodios al laptopului care pornea... Licența mea e acum pe 2 stick-uri, pe laptop pe 2 partiții, și va pleca azi și spre tata. După ce am dansat ieri jumătate de oră cu stick-ul în mână, urlând de fericire, mi-am dat seama că acolo sus, cineva mă iubește...

Să facem primăvară...

Astăzi voi scrie un post ce va fi poate catalogat de unii ca fiind „ învechit”. Da, poate sunt eu învechită, sau poate am o astfel de gândire, dar mă tot întreb: oare nu ne mai putem schimba? Oare societatea în care trăim se va duce din rău în mai rău, și apoi... ce?
Mă uimesc oamenii care spun că România se duce de râpă. Da, dar cine a făcut-o să ajungă așa? Nu tot noi? Noi cei care ne batem cu cărămida în piept că suntem cetățeni cinstiți, facem, dregem, dar uităm că străzile sunt dotate cu coșuri de gunoi. Sau că vecinul face numai gălăgie, dar ascultăm și noi numai piesa preferată la un volum de ar putea sparge și timpanul câinelui de peste drum. Și arătăm tot felul de semne mai mult sau mai puțin folosite în S.I. (oricare dintre ele) nemernicului care a îndrăznit să ne claxoneze pe Noooi, că am trecut drumul (destul de aproape de trecere). Ce, parcă nu are frâne! ( am văzut femei cu cărucioare cu copii care se aruncau în fața mașinilor, cu căruciorul folosit drept scut, bănuiesc).
Și acum mă întreb, și vă întreb: E chiar așa de greu să facem ceva cum trebuie? Bănuiesc că e încă greu să îți muți privirea puțiiin mai în spate de „ capra vecinului” și să vezi Omul din fața ta. E greu, dar nu imposibil. Putem face mult mai mult de atât, doar că am cam uitat să fim oameni. Nu suntem niște mașinării care lucrează, vin acasă, bagă o bere, își mai bat nevasta că nu i-a ieșit bine mămăliga ( vă zic și bancul dacă nu îl știți), dorm și a doua zi o iau de la capăt.
Am mai povestit pe blogul meu că am întîlnit și Oameni. Hai să luăm exemplu.
Mie îmi place să cred că nu voi trece prin viața asta degeaba, că voi putea face ceva, chiar dacă nu îmi va ajuta mie, voi încerca să iau exemplu de la acei oameni, și de la mulți alții pe care i-am întâlnit, și pe care îi voi mai întâlni. Și încă ceva: îmi place țara în care trăiesc, da, știu că vor fi persoane care vor ridica o spranceană la citirea acestor rânduri. Nu aș putea să plec de aici, și sper că nu va fi nevoie. E așa cum e, din cauza unor „ cefoși” ( cu ceafa lată, adică), care dacă au fonduri de la tăticu, cred că pot face orice le vine pe chelie (și încă există donșoare care visează și oftează după ei). Ei, noi am putea schimba ceva, pentru că altfel, mi-e teamă că vom ajunge ceva anexă a Americii, un fel de sat de vacanță unde vor veni românii americănizați să le arate la „grandchildreni” „ce-au fost și ce au ajuns”. Chiar mi-e frică de chestia asta.
Am auzit de multe ori expresia „ cu o floare nu faci primăvară”. Da, dar e floarea mea. Facem o grădină?

Încă 2 melodii

Îmi era dor de Ofra Haza. Și asta e chiar preferata mea de la ea.




Și mi-am adus aminte și de melodia asta ieri. Asta era melodia pe care o asculta mama în disperare mai demult . Și e dedicație pentru tata, că poate îi era dor... (he he). Dar e foarte faină. Sper să vă placă!

Hmmmm...

Zilele astea, mai precis de ieri... sunt intr-o mare dilemă... privind viitorul meu. Dap, eu eram aia cu toate planurile de viitor aranjate frumos, vorba aia, în sertărașe, închise biiine de tot, să nu care cumva să scape. Dar, s-au cam dat ele așa peste cap, acum nu mai știu ce voi face, am prea multe opțiuni... și pentru mine e chiar enervant să nu am planuri. Până acum tot ce mi-am propus am realizat. Dar sincer, nu pot să realizez 3 chestii deodată. Ce să faaaaaac?
So am o întrebare pentru voi...Aveți și voi sertărașe, alea alea? Știți sigur ce veți face în viitor? Pentru că eu îmi fac așa un scenariu în minte: Voi ieși din examenul de licență, mă voi pune jos pe o scară, și voi zice: Na, gata, now what?

O chestie...

M-am gândit eu așa... că prea sunt puține chestii de genul în blogosfera asta lungă și lată, și am zis să îmi creez singură un fel de prezentare... mai altfel. Desigur, chestia asta s-ar putea transforma într-o leapșă ( că și așa mie nu îmi dă nimeni, sob sob). Deci... ce aș fi dacă aș fi...

Un autor de carte: Kafka, of course, am găsit unul mai nebun ca mine
Un personaj de carte: Veronika? Chantal? sau poate Dama cu Camelii( fără prestări servicii, și fără boala de la sfârșit, doar cu camelii :) )
Un loc În țară: Oliiiimppp ( sau orice stațiune de la mareee) De la munte, merge și Brașov.
Un loc din lume: Paris
Flori: Ori un buchet de lăcrămioare, ori un singur trandafir roșu, fără briz- brizuri, danteluțe, sforicele, etc.
Un personaj de film: Lorelai Gilmore
Un personaj de desene: Goofy (scrie și în zodiac), dar dacă ar fi să îi fac pe plac nepoțelului meu, aș fi Mickey Mouse
O băutură : Colaaaaaaaa
Ceva dulce: Ciocolată cu căpșuni
Anotimp: Varaaaa
O chestie de îmbrăcat : Pantofi cu toc de nu se mai termină ( de ciudă că nu pot să stau pe de-ăia, nahh)
O culoare: Negru cu roșu și un pic de albastru :)))
O jucărie : Cara, un cățel de pluș pe care Răzvan (nepoțelul meu) îl iubește mult
O meserie: Copywriter( of course!!)
Dacă aș avea alt nume ar fi : Iris, dar deja am alt nume, m-a botezat Razvan... Ana (e mai simplu)
O emoție : Râs cu lacrimi și dureri de stomac
Dacă aș putea să mă schimb: Aș fi un pic mai mult ca tata, un pic mai mult ca mama, și un pic mai mult ca soră-mea ( și aș împrumuta ceva și de la Răzvă)

Așaaaaa, acum, nu prea știu eu cum merge chestia asta, dar aș fi foarte foarte curioasă cum gândește Anca, deci pasez chestia la ea, așa cum și ea mi-a pasat niște întrebări existențiale mai acum 2 zile. Și restul celor care îmi citesc umilul blog ar putea să răspundă ( chiar sunt curioasă... rău)

Artă?!!? Hmmm

Cum sunt mai nou absorbită de lucrarea de licenţă, caut încontinuu idei noi, chestii noi de băgat prin ea, am rămas fixată pe unele idei ale mele, care şi-au găsit deja loc în textul lucrării. Mă refeream la artă, în general, şi la cum o privesc eu. Se pare că îmbătrânesc... Aseară, cum nu am putut (din nou) să adorm, mă uitam pe un program strange, pe care era o emisiune despre dans... un fel de " Dansez pentru tine", dar o variantă a cărei regulament nu l-am prea înţeles... În fine... la un moment dat, o pereche trebuia să transmită prin dans o poveste de dragoste. Începe prezentarea lor, ei spun că speră să se ridice la aşteptările coregrafului, eu mă aşez mai bine, să nu pierd nimic, pentru că îmi place mult dansul, patinajul, tot ce ţine de graţie, talent, etc,şi încep...
Hmmm, la primele acorduri ale melodiei, mi se par un pic cam brutali... ok, o să treacăăă, aşa e începutul, un pic mai dramatic... Şi continuă... ea se arunca în el ca o piatră într-un geam ( securizat, bănuiesc, că el nu dădea semne de slăbiciune...) Şi se arunca, şi se împleticea, şi se arunca din nou... Eu aveam ochii bulbucaţi şi nu mai înţelegeam unde a plecat dansul...La sfârşit, comentariile juriului. Extraordinar, ce poveste frumoasă, chiar aţi depăşit aşteptările, aş fi vrut să continue, mi-aţi transmis o emoţie... ( dah, şi mie, dacă râsul e o emoţie, fie...). Şi după ce au terminat, am şi stins televizorul, cred că nu era o emisiune potrivită pentru bătrâni...
După cum am spus, îmi place, îmi place să văd graţie, frumuseţe, o poveste frumoasă, chiar şi poveştile tragice se pot transmite cu graţie, nu din topor. Dar poate fiecare le vede cum vrea, nu vreau să ies din casă, şi să fiu linşată. Poate totuşi am fost cam critică zilele astea... Dar sincer...

My week

Licenţă, vine sesiunea, ia foile de practică, du-te să prezinţi proiectul. Fugi la 5. Hai pe scări că nu e tanti de la lift. Hai la o cafă până la test. Caută-l pe prof. Fugi după el, tocmai a coborât. Vino înapoi. Dă-mi nişte foi, ia nişte cursuri.Când e examenul ăsta? Schimbă nişte chestii pentru licenţă. Ia adresa profei de mail. Hai repede să prindem 43 ( pentru necunoscători, e "limuzina" care ne duce şi ne aduce de la şcoală) de la jumate, să nu mai stăm 20 de minute în frig. Iar ningeee. De ceee?
Cam aşa a fost săptămâna asta pentru mine, aşa sunt toate înainte de sesiune, şi chiar dacă obosesc, mă enervez, strig, ştiu că îmi va fi dor.
Bine că vine sâmbăta!!

Sfaturi pentru 2010

I will be! I am!
Voi?