Să facem primăvară...

Astăzi voi scrie un post ce va fi poate catalogat de unii ca fiind „ învechit”. Da, poate sunt eu învechită, sau poate am o astfel de gândire, dar mă tot întreb: oare nu ne mai putem schimba? Oare societatea în care trăim se va duce din rău în mai rău, și apoi... ce?
Mă uimesc oamenii care spun că România se duce de râpă. Da, dar cine a făcut-o să ajungă așa? Nu tot noi? Noi cei care ne batem cu cărămida în piept că suntem cetățeni cinstiți, facem, dregem, dar uităm că străzile sunt dotate cu coșuri de gunoi. Sau că vecinul face numai gălăgie, dar ascultăm și noi numai piesa preferată la un volum de ar putea sparge și timpanul câinelui de peste drum. Și arătăm tot felul de semne mai mult sau mai puțin folosite în S.I. (oricare dintre ele) nemernicului care a îndrăznit să ne claxoneze pe Noooi, că am trecut drumul (destul de aproape de trecere). Ce, parcă nu are frâne! ( am văzut femei cu cărucioare cu copii care se aruncau în fața mașinilor, cu căruciorul folosit drept scut, bănuiesc).
Și acum mă întreb, și vă întreb: E chiar așa de greu să facem ceva cum trebuie? Bănuiesc că e încă greu să îți muți privirea puțiiin mai în spate de „ capra vecinului” și să vezi Omul din fața ta. E greu, dar nu imposibil. Putem face mult mai mult de atât, doar că am cam uitat să fim oameni. Nu suntem niște mașinării care lucrează, vin acasă, bagă o bere, își mai bat nevasta că nu i-a ieșit bine mămăliga ( vă zic și bancul dacă nu îl știți), dorm și a doua zi o iau de la capăt.
Am mai povestit pe blogul meu că am întîlnit și Oameni. Hai să luăm exemplu.
Mie îmi place să cred că nu voi trece prin viața asta degeaba, că voi putea face ceva, chiar dacă nu îmi va ajuta mie, voi încerca să iau exemplu de la acei oameni, și de la mulți alții pe care i-am întâlnit, și pe care îi voi mai întâlni. Și încă ceva: îmi place țara în care trăiesc, da, știu că vor fi persoane care vor ridica o spranceană la citirea acestor rânduri. Nu aș putea să plec de aici, și sper că nu va fi nevoie. E așa cum e, din cauza unor „ cefoși” ( cu ceafa lată, adică), care dacă au fonduri de la tăticu, cred că pot face orice le vine pe chelie (și încă există donșoare care visează și oftează după ei). Ei, noi am putea schimba ceva, pentru că altfel, mi-e teamă că vom ajunge ceva anexă a Americii, un fel de sat de vacanță unde vor veni românii americănizați să le arate la „grandchildreni” „ce-au fost și ce au ajuns”. Chiar mi-e frică de chestia asta.
Am auzit de multe ori expresia „ cu o floare nu faci primăvară”. Da, dar e floarea mea. Facem o grădină?