În sfârşit...

După o perioadă cam greuţă, m-am hotărât să revin, să-mi revin, să fiu din nou ,,maniaca optimistă" cu care m-am obişnuit!
Şi ce dacă am tot primit şuturi?
Şi ce dacă îmi vine să urlu şi când o fac, parcă aş urla într-o pungă?
Şi ce dacă oamenii se uită cruciş la mine în fiecare zi, de mai multe ori pe zi?
Şi ce dacă, uneori nu mă mai înţeleg nici eu pe mine?

Nu-i nimic! Mă încăpăţânez ca de astăzi să fie totul o părere de-a mea! Şi o să fie bine, pentru că, fie lumea cât de rea, e-a mea!

De ce?

Pentru fiecare dintre noi există un Drum, o Destinație și o Cale, mai abruptă sau mai lină pe care mergem spre acea incredibilă și neștiută Destinație. Și nu mă refer la ultima destinație, ci mă refer la cea unde atunci când vom ajunge vom ști dacă am călătorit bine, dacă am luat trenul potrivit.
Însă pentru  a ajunge Acolo, va trebui să ne facem bagajele. Bagaje cu care nu plecăm de la început, ci le luăm de pe drum, încet, încet, cu grijă, ca să nu ratăm nimic.
Întrebarea care mă apasă pe mine este: Ne va plăcea ce vom găsi în valiză când o vom deschide? Va fi în valiză amintirea unei persoane plăcute, zâmbitoare, care a făcut totul pentru ea și pentru ceilalți? Va fi o persoană care a lăsat în urma ei gânduri calde, care va fi amintită în discuții cu drag?
Văd în jurul meu o mulțime de persoane care luptă. Luptă crâncen și fără oprire pentru un scop știut de fiecare în parte. Dar este oare scopul corect?
Atunci când te lupți cu oricine pentru orice lucru mărunt, pentru orice castel din nisip sau din cărți de joc, atunci când iubești pe cineva pentru puterea sa și îl dai la o parte când o pierde, doar pentru a avea acces la următorul puternic, atunci când nu îți pasă că faci să doară, atunci când îți fredonezi cântecelul de victorie mai tare și mai tare doar ca să acoperi murmurul celui care-ți cere ajutorul, atunci îți pierzi sufletul.
Mă doare să văd că există în lumea asta oameni care habar nu au cât de tare doare o vorbă, oameni care își cântăresc sufletul în grame și își măsoară reușitele în metri pătrați, oameni pentru care sentimentele există doar în cărți și filme proaste, pentru care viața e o sală de jocuri de noroc.
Poate că miza va merita, va fi atât de importantă, încât, ajunși la destinație, vor putea găsi forța de a nu deschide valiza...

Carry on...

Cu soare în suflet, Rammstein în urechi și zâmbet pe buze... mergem înainte!
Vine primăvara ( imediat) ați văzut?!?


Rammstein - Sonne
   
 Asculta  mai multe  audio   diverse

O doamnă...

Mă scuzați și mă dublu-scuzați! Viața asta de om mare m-a cam împiedicat să intru pe tărâmul ăsta. Daar, am stat în umbră și am urmărit tot. Însă citind postări din urmă m-a cam luat pofta să scriu din nou. Să- mi refac legătura veche cu dragul de blog. Mi-a fost tare dor... Am avut ocazia în perioada asta să studiez foarte multe tipuri de oameni și caractere. Oameni mai veseli, oameni mai triști, oameni fericiți sau nu, ocupați, studiați, cu diferite calități, cu diferite povești de viață. Asta îmi place să fac. Stau și îi studiez. Apoi încerc să le construiesc un traseu al vieții. Și făcând asta de nenumărate ori, am ajuns să mă gândesc ce le poate lipsi unora pentru a avea o viață fericită. Normal că dacă i-ai întreba, răspunsurile multora ar avea legătura mai mult cu partea materială a vieții. Dar, dacă ar fi să gândim totul din cealaltă perspectivă: Ce ți-a lipsit și ce te-a împiedicat să fii omul pe care l-ai visat când erai de-o șchioapă? Norocul? Încrederea în tine? Șansa? Încrederea altora în tine? Ambiția?
 Am să dau un exemplu al unei doamne pe care am putut să o analizez câteva minute într-un tramvai. O doamnă ca multe altele, muncitoare în una din fabricile din oraș. Dar, spre deosebire de celelalte multe... avea ceva. O frumusețe demnă, ascunsă printre cutele apărute mult prea devreme pe fața ei, O strălucire aparte în ochi și un sentiment de resemnare. Mi s-a părut genul de om care a luptat prea mult cu un sistem potrivnic și care în cele din urmă a renunțat și s-a retras în umbră. Unei astfel de doamne i-au lipsit oamenii din jurul ei. Oameni care să aibă încredere în ea, care să îi ofere șanse și o mână de ajutor. Și ea știa asta. Am simțit-o prin privirea plină de demnitate și răceală pe care o arunca celor din jur din când în când, în timp ce colega ei de pe celălalt scaun povestea despre rețete, soț și Maricica, vecina ei de la 1, care are probleme cu copiii.
 Sau poate i-a lipsit căldura din familie și încrederea aceea unică pe care ți-o insuflă părinții că poți face orice în lumea asta mare, numai să vrei. Doar că nu a fost învățată să vrea.
Poate că în anii tinereții nu și-a auzit vocea aceea nebunească din interior care o îndemna să facă lucruri îndrăznețe cât îi permite vârsta.Poate că nu a avut timp, pentru că problemele și grijile venite mult prea devreme au obligat-o să fie un om normal. Și la vârsta ei nu mai putea să dea frâu liber nebuniilor de moment. Societatea de astăzi nu te mai lasă, de la o anumită vârstă să fii îndrăzneț. Și ea nu mai dorea să fie judecată.
 A coborât, împreună cu colega ei cu câteva stații înaintea mea. Colega nu terminase încă povestea. Și am mai avut timp să o văd îndepărtându-se cu un mers demn, ușor grăbit, în timp ce colega ei gesticula larg, spre alte probleme ce o așteptau, poate, și acasă.
 Oare ce i-a lipsit și ce putea să fie dacă...?
 Hai să nu mai lăsăm griji și probleme mărunte să stea în calea visurilor și ambițiilor. Totul e să știi cum să privești dincolo de o situație aparent fără ieșire. Să-ți ții visul ca pe un colac de salvare în marea de griji și nevoi. Eu, cel puțin, o să țin povestea asta cu doamna și o să o privesc ca pe o învățătură.

Încă ceva despre... mine!

Asta sunt eu...

Cu capul în nori. Poate prea des, dar niciodată nu mi-am lăsat mintea să o ia razna când era nevoie să mă concentrez. Întotdeauna când îmi pun ceva în cap voi realiza acel ceva. Poate nu azi, poate nu mâine, dar cândva voi avea șansa să zic: V-am spus eu!

Râd. Mult. Unii poate gândesc despre mine că râd fără rost. Dar ce rost are să nu râzi?

Pun suflet și energie în orice fac. Și poate de multe ori degeaba. Da` nu-i bai. Ce contează pentru mine e faptul că pot să dorm liniștită știind că am făcut tot ce am putut.

Câteodată simt nevoia să mă închid în cochilia mea, cu muzica mea, cărțile mele, gândurile mele, pentru că îmi place să-mi rezolv problemele, dilemele, temerile singură și să nu împovărez pe nimeni cu ele. Și cei din jurul meu se întreabă: Cum e dom`le asta așa de fericită și fără griji? Eh, asta-i marele secret!

Am așteptări mari de la cei din jurul meu, de la societate, în general, cred că oricine poate fi mai bun, cred că oricine poate da ceva mai mult celorlalți. De modă veche? Cred că da...

Pot să accept multe. Poate chiar prea multe. Mai puțin lovituri la adresa familiei mele. Acolo se oprește toată bunătatea.

Mi-e frică de necunoscut și nu mă pasionează salturile cu capul înainte. Întotdeauna sunt calculată, am planurile de bătaie la mine. Prin planuri se înțelege planul A, B, C, D...

Am o viziune foarte luminoasă asupra viitorului și întotdeauna paharul va fi pe jumătate plin :)

Asta sunt eu și cam asta ar trebui să știe oricine stă pe lângă mine. Restul se descoperă pe parcurs.
I`m done changing. Now comes evolving.
Deal or no deal?

Back...

Am revenit! Sau mi-am revenit! Stay tuned!

Tomiță

Știu ca a cam trecut ceva timp (iar) de când nu am mai scris, dar acum, credeți-mă pe cuvânt că am avut motive. Unul mare, mai precis.
Să începem: Am vrut demult să îl am, dar în februarie am avut în sfârșit șansa să îmi încep căutările. Am îndurat frig, zăpadă, vânt puternic în căutarea mea, oameni care îmi râdeau, mai în față, mai reținut, oameni care plănuiau să îmi joace feste, dar și oameni buni, cu suflet mare care au vrut să mă ajute.
Deeeci, într-o zi de februarie, cred că era totuși seară, l-am văzut. Nu am fost extrem de impresionată pe moment, dar noaptea ce a venit nu mi-a dat ocazia să închid măcar un ochi din cei doi din dotare, așaa că... am decis să îi acord o a doua șansă. Fiecare are dreptul la o a doua șansă, nu?
Și m-am dus și l-am văzut și ne-am plăcut, așa că în frumoasa zi de 24 februarie, dap, de Dragobete ( de fapt ningea ca în visele urâte) am decis să-l iau cu acte, că așa se face.
De-abia atunci a început chinul. Cum să-l schimb...? Ce să fac?
Am avut nevoie de cam 2 luni până l-am făcut exact așa cum mi-l doream și e al meu și sunt fooooaaarte mândră de el și mai ales, recunoscătoare că am lângă mine Oameni care sunt gata să facă orice ca să-mi fie bine.
Gata cu misterul, Tomiță e casa mea din Timișoara. Timișoara mea, de acum!

Soareee!! Leapşă..??

Dacă tot e o duminică aşa faină şi poate v-aţi gândit să ieşiţi pe-afară, ce poate să facă draga de Georgi, decât să vă ţintuiască în faţa calculatoarelor pentru a răspunde la o leapşăă... he he he!
Hai că încep eu. Vroiam de mult să vă pun să ascultaţi melodia ce o aud eu zi de zi, chiar şi de 237 de ori... Dap, aia de la telefon. O am, cred, de vreo 2 ani de zile şi nu cred că am s-o schimb prea curând. E destul de fain când, de câte ori sunt anunţată în public că: ,, sună un telefon``, întreb înainte de a o lua la fugă spre obiectul cântător, dătător de veşti: E Iris?
Mai sunt momente când telefonul începe să sune de undeva din adâncurile genţii şi până când ajung la el, îl pescuiesc, etc, cânt. Dap şi pe stradă. Dar mai zice cineva în ultimul timp că eu aş avea toate ţiglele pe casă? Mai întrăzneşte cineva să afirme sus şi tare chestia asta? neaaaahhh.
Deci, să ne înţelegem! Eu vă pun melodia, o ascultaţi, dansaţi, cântaţi, etc. Şi după, vreau şi eu să aud ce vă zbârnâie vouă în creieri zi de zi. E o leapşă, da?
So....

An nou, postare nouă!

Uaaau! Chiar nu am mai scris de mult! Şi în postul ăsta, aşa cum ne-am obişnuit, o să bag 1458 de idei!
Sper că v-aţi distrat aşa cum v-aţi dorit de Revelion, Crăciun şi alte alea, eu nu pot să spun decât: mai vreau o dată!
Dacă e adevărat ce se spune, că anul tău va fi exact aşa ca noaptea de revelion, ei, anul meu va fi ,, pe 2 roţi``! A fost fain, am dârdâit, am făcut poze, pe care le voi arăta lumii, probabil prin iulie, am avut şi un sărbătorit la început de an, am revăzut prieteni vechi, care nu s-au schimbat nici măcar un pic, ce să-i faci, nu trec anii peste noi, dom`le!
Am sentimentul că 2011 va fi exact aşa cum mă aştept. Anul ăsta chiar nu mi-am făcut planuri elaborate, am trasat doar un plan de luptă şi gata. Bineînţeles că am o grămadă de aşteptări, dorinţe pentru care voi lupta, altele care trebuie să se îndeplinească de la sine, dar nu le zic! Dorinţele nu se spun, ca să poată să aibă linişte să îşi ducă planul la îndeplinire!
Anul a început bine pentru mine, am avut timp să mă odihnesc, să mă plimb, să râd şi să văd filme. Am o pasiune bruscă pentru filmele istorice, sper să pot vedea cât mai multe.
A apărut ecranizarea unei cărţi foarte faine şi tulburătoare a lui Kazuo Ishiguro, Never let me go. Ar trebui să vedeţi filmul, voi cei care priviţi viaţa cu un pesimism ieşit din comun, voi cei care afirmaţi că viaţa nu vă oferă nimic. Ei ce să mai zică? Merită văzut. Recunosc că mi s-au înnodat lacrimile în barbă puţin. Ok, ok, puţin mai mult.
Deci, anul ăsta sper la cât mai multe dorinţe împlinite, cât mai mulţi oameni sănătoşi şi voioşi în jurul meu, mii de zâmbete şi hohote de râs. Ce altceva mai contează?
Şi pentru că de Crăciun am fost niesâmţâtă şi nu am trimis nimănui mesaje, îmi cer scuze, o să vă urez fiecăruia live tot ce-i mai fain, când ne-om vedea. Oricum, mulţumesc tuturor celor ce s-au gândit la mine, ce fain e să ai mulţi prieteni!
Ne vedem anul ăsta, sper, mai mult pe aici, nu mă mai fac că nu ştiu să tastez! Hai, vă pup că mă uit la film! Pa!

Iris vă invită...

M-am gândit eu bine la începutul blogărelii să îi ofer 2 nume personajului ,, Share a smile``. Acum pot spune că Georgy scrie chestii comice, nebune, etc. şi Iris e artista :))
Aşa că Iris vă invită, în intervalul 19- 21 noiembrie la o chestie foarte faină, care, după părerea ei e altceva. Şi Iris a vizitat, mai ales în ultimul an multe chestii din astea. Aşa că vă aştept acolo. Cu Deea şi reprezentanta Atelierului de minuni, Larisa.
Be there!

Changes in me!

Big changes! În tot ceea ce înseamnă eu.
Învăţ încă. E destul de greu. Dar când m-am dat eu bătută?
Învăţ să fac, nu ceea ce TREBUIE, ci, în sfârşit, ce e bine!
Învăţ să FAC eu, nu aştept să văd dacă se face de la sine.
Învăţ să fiu mulţumită şi să MULŢUMESC.
Învăţ, în sfârşit să ,,deschid" ochii!
Cam ciudată postarea, dar ,,Cine ştie, cunoaşte"!

( Video preluat de pe Youtube.com)

Ceva noutăţi şi o ţâră de umor

Iar nu am dat semne de viaţă şi sunt datoare cu povestitul noutăţilor. Deci, ca un fel de listă...
1. M-am mutat. Da, din nou. Da, e fain. Da, ştiu că mă plictisesc repede. Dar, ca să mă scot, să zicem că e o calitate...
2. Am început şcoala. De fapt, a fost doar o deschidere aşa, oficială. Şcoală de vineri încolo. În rest, colegi vechi, colegi noi ( Jeez, iar trebuie să socializez, dar hei! asta era o pasiune!) Aşa că e de bine din nou!
3. Îmi caut de lucru. ÎÎÎhh! Greu dom`ne, greeeu! Cv-uri peste cv-uri. Şi încă aştept. E de bine?

Aşaaaa! Şi acum, că îmi propusesem de mult, dar aşteptam să se mai strângă, haideţi să vă arăt ce mai caută lumea pe prietenul Google şi dă de ...mine!
În primul şi în primul rând: Andreea Belba. M-au terminat cu căutarea asta. Deea are dublă personalitate şi dublura umblă prin Bucureşti pe undeva. Haaaa! Te-am deconspiraaaat! muaaahhhaaahhaaaa
2. O poveste cu o zi de ghinion. Sper sincer să nu cauţi o compunere sau o idee de compunere cu titlul ăsta! Ce vă învaţă la şcoală, măi?
3. Nu-mi place să dau share la poze. Ok... Şi... eu cu ce te pot ajuta...? Că te ajut, nu-i bai, dar...Ah, pot să îţi dau un sfat: Nu-ţi place? Păi... nu da. Nu te oblig. NU TE OBLIG!
4.Vânzătoare la Georgy. Uaaaauuu. Deci când voi avea propriul meu butic, obligatoriu non-stop şi obligatoriu într-o staţie, am deja doritori. Plătesc bine! În teorie!
5. Melodia cu pasa şi smaile. Ăăă, help me...
6. Floare cu puf. AAA, ştiu, eu, eu! Păpădia! Glad I could help!
7. Dorinţe tâmpite. Heeeii. Dorinţele nu sunt tâmpite. Aşteaptă până se realizează. Atunci începe drama!
8. Cred în Georgy. Dacă nu aţi realizat până acum, Georgy e ca un fel de Zen Master. Father ( mother?) of all knowledge!
9. Smile tâmpite. Asta mă depăşeşte chiar şi pe mine...
10. Cât de mult ghinion poţi să ai? Dacă eşti Georgy? Muuult, crede-mă!
11. Un nou început clasa a5a povestire. Îmi pare rău, eu sunt în clasa I-îi din nou. mai am ceva de parcurs... Dar totuşi, de ce ar trebui să cauţi pe net aşa ceva? Pe vremea mea...
12. Omul e o fiinţă care niciodată nu e mulţumită. Dacă faci un efort şi rearanjezi puţin fraza, ai dreptate!
13. Smile disperat supărat. Luminaţi-mă... ăsta ar trebui să fie un cântec, o poză... ce?
14. Tatăl Andreei Belba. You have an obsession, maaan. Dar îţi satisfac curiozitatea. Tatăl Andreei e un om normal ( uaaauu) care nu cred că are vreo poză pe net care să te facă fericit. Dar dacă insişti, lasa-ţi un contact, ceva şi voi avea grijă să te ţină la curent cu viaţa lui!

Povestiri

Cu ruşinică, zâmbet tâmp, cenuşă în cap şi alte alea, recunosc spăşit că am cam dispărut ca măgarul în ceaţă. Dar din motive întemeiate, promit!
În ultima săptămână de vară am fost să mă vizitez cu o prietenă veche, dar foarte bună, Marea Neagră o cheamă. Şi cum nu ne-am vazut de cam un an am avut muulte de povestit. Mi-a mulţumit că am rămas prietenă cu ea, m-a lăsat să stau în aceeaşi cameră în care stau de 3 ani. Era un pic supărată că nu prea îi mai vin aşa mulţi vizitatori ca în anii trecuţi, că de când şi-a schimbat PR-ul i s-a cam stricat imaginea ( m-am oferit eu, dar nu îi place să intre în afaceri cu prietenii), mi-a povestit de surorile ei mai occidentale sau nu, care îi fură vizitatorii. Într-o seară a trecut la depănat amintiri, spunându-mi că altă dată avea camere care erau în totalitate ocupate de turişti din alte ţări, că a jucat în filme, că a fost iubită de mulţi, visată de mulţi.
I-am promis că vremurile alea vor reveni, că nu e totul pierdut, că nu, nu a îmbătrânit deloc şi e tot frumoasă. Am plecat cam în grabă pentru că îşi începuse curăţenia de iarnă şi nu am vrut să o deranjez. I-am şoptit în fugă că ne vedem la anul şi i-am trimis o bezea.
Am primit, totuşi de la ea nişte cadouri, bijuterii dragi ei, scoici în care pot să o aud tot timpul. În rest, avem multe poze, noi două, care să îmi umple timpul până la anul.


Cam asta am făcut mai important, am mai tras şi o tură până la prietenii sârbi ( foaaarte fain, apropo, merită) şi acum aştept... multe.
Şi ca să nu vă las în pace, mi-am amintit de o melodie foarte faină.

Heh Heh

Mîţa cu î din i

Eşti o elegantã felinã cenuşie cu sexul ambiguu. De o inteligenţã sclipitoare, mai mereu eşti capul rãutãţilor iar consumul de droguri te absolvã de orice rãspundere. Tot universul zici cã-i o bandã desenatã în care tu eşti personajul principal.

Tu cine eşti în Mîţa cu î din i?

Iupiiii

Hello! M-am întors!!! Mi-am luat inima în dinţi şi am reuşit să mă împac cu tastatura asta care a fost de atâtea ori sub ameninţarea cruntă că va fi aruncată de pe geam ( mă opream de fiecare dată în ultima clipă când îmi dădeam seama că de fapt stau la casă şi poate nu are niciun rost...). Am terminat... cu toate... sunt în sfârşit şi eu în vacanţăăă.
Că am terminat cu bine, că nu, nu sunt eu în măsură să judec. Georgy găseşte mereu un motiv să râdă, am mai spus asta, chiar şi dacă face mişto de ea...
Aşaaaa, sunt restantă cu una bucată leapşă de la Deea ( deşi de când aşteaptă, cred că a uitat de ea). Cică e curioasă ce vroiam să ma fac eu când cresc mare...
Prima carieră la care visam, am mai scris, a fost cea de vânzătoare, apoi am vrut să mă fac doctoriţă, profesoară, etc...
Acum îmi aduc aminte că prin clasa a 5a am vrut să mă fac arheolog ( încă îmi place ideea, încă îmi dezlipesc oamenii ochii cu şpaclul de pe ecranul televizorului când sunt documentare despre Egiptul Antic. Cred că în curând voi avea interdicţie la documentarele cu Nefertiti, că e prea zgâriat ecranul :)) şi apoi am avut eu o idee măreaţă: mă fac speolog. Numai că baiul la mine e că dacă mă aflu într-un loc întunecat şi realizez că deasupra mea sunt nu stiu câte tone de stânci/ pământ/ orice altceva care îmi poate afecta integritatea corporală la cel mai mic semn al lui Murphy ( că ştiţi că relaţia mea cu Murphy e una lungă şi trainică) Faaac cu nervii!! Aşa că a picat şi cariera asta. În clasa a 8 a am vrut să merg la liceul militar, îmi făcea cu ochiul răăuu de tot. Cred că probele fizice m-au împiedicat să mai visez. După clasa a 12 a, deşi ideea cu publicitatea îmi era rău de tot băgată în creier, mi-am depus dosarul şi la Drept. Da, doamnelor şi domnilor, Drept. Numai că la vremea aia eram atât de pacifistă, încât puteai să mă baţi şi eu veneam şi îţi puneam o floare în păr. Deci, sigur nu aveau nevoie de una ca mine pe acolo...
De la începutul facultăţii încoace nu pream am mai avut idei solide despre altă carieră. Mi-am ocupat cât timp am putut cu publicitatea şi încă nu m-am săturat, văd. De acum, sper să-mi găsesc şi eu un loc mic al meu şi să pot să fac ce îmi place.
Vom vedea...
Acum e vară, e vacanţă, e soareee, ce staţi să citiţi bloguri... ieşiţi afară, mergeţi prin parcuri, la ştranduri, unde vreţi, numai în casă să nu staţi, că o păziţi destul iarna. Hai v-am lăsat, mă duc pe afară. See ya!!

........................................

Omul e o fiinţă ciudată. Mi-am dat seama din nou de chestia asta zilele trecute... Nu preţuieşte niciodată ceea ce are, decât atunci când e prea târziu. Şi niciodată nu relizează că unele etape din viaţă nu se mai întorc. Şi atunci a inventat expresia: Un sfârşit e un nou început...
E aşa ciudată şi expresia asta... un nou început e un nou început... nu e repetiţia a ce s-a terminat, deci n-are nici un sens să ne mai amăgim repetând la nesfârşit chestia asta...
Întotdeauna când am terminat o etapă îmi spuneam: Georgy, gata! E timpul să creşti mare! Şi momentul ăsta, după legile universal acceptate, chiar e momentul să cresc mare. De ceeeeeeeee...? Oare dacă mai fac o facultate, şi încă una, şi încă una, mai trebuie să fac asta? Sau poate dacă mă apuc de grădiniţă? Că şi aşa grădi e un teritoriu necunoscut, de care am fugit mâncând pământul la momentul respectiv...
Oh, Georgy, just grow up!
ok, ok, am să încerc, între timp, vă ţin la curent. Zilele următoare, când îmi revin, am să scriu despre anii de facultă!
OVER AND OUT!

Georgy ascultă...

Ştiiiiuuu că vă era dor de preferinţele mele muzicale, şi vă fac hatârul ( de fapt îmi fac mie hatârul, că nu mai trebuie să stau să le caut de 15176489 de ori pe zi). Deci, Georgy ascultă în disperare mai nou:



Pe asta o ascult de mult, dar nu ştiu ce m-a apucat mai nou de o ascult atât de des în ultimul timp. Poate pentru că e foarte faină?



OOO, daaaa, asta e una din melodiile pe care le-am ascultat de milioane de ori până acum, dar parcă e din ce în ce mai faină...



Deci... acum vorbesc cu Deea. Vezi de ce nu te văd pe stradă? Sau de ce nu te aud? De acum încolo vii, dai din mâini, urli, te agiţi pe lângă mine, şi atunci poate, doar poooaaaaateeee, te văd :)))
Enjoy!
Poate vreţi să luaţi chestia asta ca pe o leapşă, că nu mă supăr!

Donez mâţi ( cred ca mîţ e marcă înregistrată deja... ;)) )

De vreo săptămână jumate sunt mândra posesoare a 5 mâţi. Care la început stăteau cuminţi în cutia lor, aşteptând răbdători să vină mama lor din preumblări, să le dea şi lor ceva de mâncare...După câteva zile, a început aventura... unii săreau din cutie, alţii escaladau canapele, paturi, la perdele încă nu s-au gândit, spre fericirea mea...
Deci, cum spuneam,donez mâţi. Doritorii ar trebui să fie din Timişoara, sau să aibă măcar un drum spre Timişoara ( Poşta se poartă urât şi cu lucrurile, darămite cu animăluţele)
Motivele pentru care îi dau sunt, cred, mai mult decât evidente... Sunt 5, deja sunt mari şi îmi vor mânca casa, că, deh, se învaţă unul pe altul la prostii, şi deja încep să mă cert rău cu Lula ( ză praud mazăr), care vrea să îi care ( din nou!!!) nu ştiu unde....
Şi acum puţină reclamă, că nu pot să mă abţin... Sunt toţi traşi la xerox, încă nu am reuşit să îi deosebesc, sunt tărcaţi, seamănă cu mâţa din whiskas, daaaaar... au ochii albastri, toţi. Sper să nu li se mai schimbe, că sunt dulci dulci.
În poza de mai sus încă mai stăteau în cutia lor, se văd doar 2, dar cred că vă puteţi imagina cum arată şi restul...
Dacă doriţi vreun mâţ, lăsaţi un comentariu la postare, cu ceva nr de telefon sau adresă de mail. Şi după ce îl luaţi, să îl iubiţi, şi să aveţi grijă mare de el, că pot să mă fac şi rea :))

Never say never...

Cine a spus chestia asta, mare dreptate a avut. Mie, pentru că Murphy mă iubeşte mult, şi vrea să o arate cât mai des, dacă zic ceva, mâine sigur mi se va întâmpla pe dos.
Eu nu mai merg niciodată la Bucureşti, pentru că nu îmi place oraşul, prea multă înghesuială, etc. Mai are rost să zic ceva? Vezi postarea anterioară. Şi cred că voi mai merge în curând...
Niciodată nu am întârziat, şi nici nu voi întârzia. Mai bine ajung mai repede decât mai târziu... Cred că Deea poate să îşi deschidă un magazin cu cuiele pe care le-a făcut aşteptându-mă. Şi poate să le dea şi 3 la 10.000, că tot se îmbogăţeşte...
Niciodată nu o să îmi fac blog, nu îmi place/ nu am timp/ nu am răbdare... aici chiar nu mai am nimic de spus în apărarea mea...
Niciodată nu voi sta în pat mai mult de orele de somn. De ce să stau în pat, când pot face ceva util? Ahaaam...De două zile stau numai în pat, nu am fost de mult răcită în halul ăsta. Şi mă enervează, pierd timpul aiurea, nu pot ieşi afară, nu pot merge la şcoală, nu pot ţopăi, nu am chef să ascult muzică ( !!!), doar stau... cred că zilele astea, din plictiseală, aş fi avut abilitatea de a mă uita şi pe Duna...
Niciodată nu am să mă las de Cola. Ha haaa, chiar aşaaa! Asta a fost de 1 aprilie, cu întârziere! Chiar niciodată nu am să mă las de Cola, şi nu îmi pasă de părerea ta, Murphy!!!
Şi cred că mai sunt, dar încă mă doare prea rău capul ca să îmi amintesc. Dar trebuia să fac ceva, ca să îmi mai revin. Şi nimic nu e mai bun ca o postare nouă, nu?

This is the road to... Bucharest...

Yep, am fost, mi-am luat inima în dinţi şi m-am hotărât să plec spre meleaguri bucureştene...
Toate bune şi frumoaseee, până într-o frumoasă zi de miercuri când Georgy, fată precaută, la la la, şi devreme acasă s-a dus să-şi procure un frumos bilet de la faimosul CFR ( de la agenţie, că de aia povesteam de precauţii). Orarul îl ştiam... la ora 5 şi 5 dimineaţa trebuia să mă prezint la întâlnirea cu un frumos tren CFR, firmă renumita, nu-i aşa? pentru calităţile sale...
Şi cum stăteam eu zâmbitoare şi amabilă în aparenţă în faţa unei tanti de la agenţie, mi se pare că aud un mumrmur venind din zona aceleiaşi tanti. Ciulesc urechea şi mi se pare că spune ceva de o transbordare...Cu un zâmbet şiii mai larg o rog să repete. Dap, am auzit bine... transbordare la Severin, cu autobuzele toată lumea 20 de km,până undeva unde se înţarcă iepe în popor. Faaaaiiin! Chiar lipseau senzaţiile tari din viaţa mea în ultimul timp...
ok... trecem peste alte chestii neesenţiale, şi ajungem la Severin, dar nuuu gara maaare şi frumoasă, neaaah, nici pomeneală. Severin mărfuri! Şi stai tată acolo, până reuşeşti să îţi dai seama de unele adevăruri absolute pe care le-ai trecut cu vederea, etc. Şi pe urmă mai stai un pic. Vine trenul în cele din urmă, fur un pic de somn, întrerupt de 4 sau 5 rânduri de controlori, şi ajung la Bucureşti. O să trec peste întâmplările din Bucureşti, zicând doar atât: I looove Timişoara!
La întoarcere, tanti de la bilete nu a avut inspiraţie să ne aducă aminte că se va face iar porcăria de transbordare, dar am revenit cu întrebarea cu ruta pe urmă. După ore şi ore, am ajuns acolo la iepe ( din nou, metaforic vorbind), şi nici urmă de tren. Trebuia să vină cam într-o oră, şi să plece în 2. La un moment dat mi se părea că m-am transformat în drapel, aşteptam să mă colorez, de la atâta vânt.
Pe această cale aş vrea să mulţumesc în primul rând CFR-ului, pentru tot ce face pentru noi, muritorii de rând, pentru amabilitate, confort şi siguranţă, şi, de asemenea tuturor celor care m-au ajutat şi îndrumat să vin la Timişoara.
Concluzie: O călătorie Timişoara Nord- Bucureşti Nord durează 10 ore. Uraaa!