O doamnă...

Mă scuzați și mă dublu-scuzați! Viața asta de om mare m-a cam împiedicat să intru pe tărâmul ăsta. Daar, am stat în umbră și am urmărit tot. Însă citind postări din urmă m-a cam luat pofta să scriu din nou. Să- mi refac legătura veche cu dragul de blog. Mi-a fost tare dor... Am avut ocazia în perioada asta să studiez foarte multe tipuri de oameni și caractere. Oameni mai veseli, oameni mai triști, oameni fericiți sau nu, ocupați, studiați, cu diferite calități, cu diferite povești de viață. Asta îmi place să fac. Stau și îi studiez. Apoi încerc să le construiesc un traseu al vieții. Și făcând asta de nenumărate ori, am ajuns să mă gândesc ce le poate lipsi unora pentru a avea o viață fericită. Normal că dacă i-ai întreba, răspunsurile multora ar avea legătura mai mult cu partea materială a vieții. Dar, dacă ar fi să gândim totul din cealaltă perspectivă: Ce ți-a lipsit și ce te-a împiedicat să fii omul pe care l-ai visat când erai de-o șchioapă? Norocul? Încrederea în tine? Șansa? Încrederea altora în tine? Ambiția?
 Am să dau un exemplu al unei doamne pe care am putut să o analizez câteva minute într-un tramvai. O doamnă ca multe altele, muncitoare în una din fabricile din oraș. Dar, spre deosebire de celelalte multe... avea ceva. O frumusețe demnă, ascunsă printre cutele apărute mult prea devreme pe fața ei, O strălucire aparte în ochi și un sentiment de resemnare. Mi s-a părut genul de om care a luptat prea mult cu un sistem potrivnic și care în cele din urmă a renunțat și s-a retras în umbră. Unei astfel de doamne i-au lipsit oamenii din jurul ei. Oameni care să aibă încredere în ea, care să îi ofere șanse și o mână de ajutor. Și ea știa asta. Am simțit-o prin privirea plină de demnitate și răceală pe care o arunca celor din jur din când în când, în timp ce colega ei de pe celălalt scaun povestea despre rețete, soț și Maricica, vecina ei de la 1, care are probleme cu copiii.
 Sau poate i-a lipsit căldura din familie și încrederea aceea unică pe care ți-o insuflă părinții că poți face orice în lumea asta mare, numai să vrei. Doar că nu a fost învățată să vrea.
Poate că în anii tinereții nu și-a auzit vocea aceea nebunească din interior care o îndemna să facă lucruri îndrăznețe cât îi permite vârsta.Poate că nu a avut timp, pentru că problemele și grijile venite mult prea devreme au obligat-o să fie un om normal. Și la vârsta ei nu mai putea să dea frâu liber nebuniilor de moment. Societatea de astăzi nu te mai lasă, de la o anumită vârstă să fii îndrăzneț. Și ea nu mai dorea să fie judecată.
 A coborât, împreună cu colega ei cu câteva stații înaintea mea. Colega nu terminase încă povestea. Și am mai avut timp să o văd îndepărtându-se cu un mers demn, ușor grăbit, în timp ce colega ei gesticula larg, spre alte probleme ce o așteptau, poate, și acasă.
 Oare ce i-a lipsit și ce putea să fie dacă...?
 Hai să nu mai lăsăm griji și probleme mărunte să stea în calea visurilor și ambițiilor. Totul e să știi cum să privești dincolo de o situație aparent fără ieșire. Să-ți ții visul ca pe un colac de salvare în marea de griji și nevoi. Eu, cel puțin, o să țin povestea asta cu doamna și o să o privesc ca pe o învățătură.