Carry on...

Cu soare în suflet, Rammstein în urechi și zâmbet pe buze... mergem înainte!
Vine primăvara ( imediat) ați văzut?!?


Rammstein - Sonne
   
 Asculta  mai multe  audio   diverse

O doamnă...

Mă scuzați și mă dublu-scuzați! Viața asta de om mare m-a cam împiedicat să intru pe tărâmul ăsta. Daar, am stat în umbră și am urmărit tot. Însă citind postări din urmă m-a cam luat pofta să scriu din nou. Să- mi refac legătura veche cu dragul de blog. Mi-a fost tare dor... Am avut ocazia în perioada asta să studiez foarte multe tipuri de oameni și caractere. Oameni mai veseli, oameni mai triști, oameni fericiți sau nu, ocupați, studiați, cu diferite calități, cu diferite povești de viață. Asta îmi place să fac. Stau și îi studiez. Apoi încerc să le construiesc un traseu al vieții. Și făcând asta de nenumărate ori, am ajuns să mă gândesc ce le poate lipsi unora pentru a avea o viață fericită. Normal că dacă i-ai întreba, răspunsurile multora ar avea legătura mai mult cu partea materială a vieții. Dar, dacă ar fi să gândim totul din cealaltă perspectivă: Ce ți-a lipsit și ce te-a împiedicat să fii omul pe care l-ai visat când erai de-o șchioapă? Norocul? Încrederea în tine? Șansa? Încrederea altora în tine? Ambiția?
 Am să dau un exemplu al unei doamne pe care am putut să o analizez câteva minute într-un tramvai. O doamnă ca multe altele, muncitoare în una din fabricile din oraș. Dar, spre deosebire de celelalte multe... avea ceva. O frumusețe demnă, ascunsă printre cutele apărute mult prea devreme pe fața ei, O strălucire aparte în ochi și un sentiment de resemnare. Mi s-a părut genul de om care a luptat prea mult cu un sistem potrivnic și care în cele din urmă a renunțat și s-a retras în umbră. Unei astfel de doamne i-au lipsit oamenii din jurul ei. Oameni care să aibă încredere în ea, care să îi ofere șanse și o mână de ajutor. Și ea știa asta. Am simțit-o prin privirea plină de demnitate și răceală pe care o arunca celor din jur din când în când, în timp ce colega ei de pe celălalt scaun povestea despre rețete, soț și Maricica, vecina ei de la 1, care are probleme cu copiii.
 Sau poate i-a lipsit căldura din familie și încrederea aceea unică pe care ți-o insuflă părinții că poți face orice în lumea asta mare, numai să vrei. Doar că nu a fost învățată să vrea.
Poate că în anii tinereții nu și-a auzit vocea aceea nebunească din interior care o îndemna să facă lucruri îndrăznețe cât îi permite vârsta.Poate că nu a avut timp, pentru că problemele și grijile venite mult prea devreme au obligat-o să fie un om normal. Și la vârsta ei nu mai putea să dea frâu liber nebuniilor de moment. Societatea de astăzi nu te mai lasă, de la o anumită vârstă să fii îndrăzneț. Și ea nu mai dorea să fie judecată.
 A coborât, împreună cu colega ei cu câteva stații înaintea mea. Colega nu terminase încă povestea. Și am mai avut timp să o văd îndepărtându-se cu un mers demn, ușor grăbit, în timp ce colega ei gesticula larg, spre alte probleme ce o așteptau, poate, și acasă.
 Oare ce i-a lipsit și ce putea să fie dacă...?
 Hai să nu mai lăsăm griji și probleme mărunte să stea în calea visurilor și ambițiilor. Totul e să știi cum să privești dincolo de o situație aparent fără ieșire. Să-ți ții visul ca pe un colac de salvare în marea de griji și nevoi. Eu, cel puțin, o să țin povestea asta cu doamna și o să o privesc ca pe o învățătură.

Încă ceva despre... mine!

Asta sunt eu...

Cu capul în nori. Poate prea des, dar niciodată nu mi-am lăsat mintea să o ia razna când era nevoie să mă concentrez. Întotdeauna când îmi pun ceva în cap voi realiza acel ceva. Poate nu azi, poate nu mâine, dar cândva voi avea șansa să zic: V-am spus eu!

Râd. Mult. Unii poate gândesc despre mine că râd fără rost. Dar ce rost are să nu râzi?

Pun suflet și energie în orice fac. Și poate de multe ori degeaba. Da` nu-i bai. Ce contează pentru mine e faptul că pot să dorm liniștită știind că am făcut tot ce am putut.

Câteodată simt nevoia să mă închid în cochilia mea, cu muzica mea, cărțile mele, gândurile mele, pentru că îmi place să-mi rezolv problemele, dilemele, temerile singură și să nu împovărez pe nimeni cu ele. Și cei din jurul meu se întreabă: Cum e dom`le asta așa de fericită și fără griji? Eh, asta-i marele secret!

Am așteptări mari de la cei din jurul meu, de la societate, în general, cred că oricine poate fi mai bun, cred că oricine poate da ceva mai mult celorlalți. De modă veche? Cred că da...

Pot să accept multe. Poate chiar prea multe. Mai puțin lovituri la adresa familiei mele. Acolo se oprește toată bunătatea.

Mi-e frică de necunoscut și nu mă pasionează salturile cu capul înainte. Întotdeauna sunt calculată, am planurile de bătaie la mine. Prin planuri se înțelege planul A, B, C, D...

Am o viziune foarte luminoasă asupra viitorului și întotdeauna paharul va fi pe jumătate plin :)

Asta sunt eu și cam asta ar trebui să știe oricine stă pe lângă mine. Restul se descoperă pe parcurs.
I`m done changing. Now comes evolving.
Deal or no deal?

Back...

Am revenit! Sau mi-am revenit! Stay tuned!

Tomiță

Știu ca a cam trecut ceva timp (iar) de când nu am mai scris, dar acum, credeți-mă pe cuvânt că am avut motive. Unul mare, mai precis.
Să începem: Am vrut demult să îl am, dar în februarie am avut în sfârșit șansa să îmi încep căutările. Am îndurat frig, zăpadă, vânt puternic în căutarea mea, oameni care îmi râdeau, mai în față, mai reținut, oameni care plănuiau să îmi joace feste, dar și oameni buni, cu suflet mare care au vrut să mă ajute.
Deeeci, într-o zi de februarie, cred că era totuși seară, l-am văzut. Nu am fost extrem de impresionată pe moment, dar noaptea ce a venit nu mi-a dat ocazia să închid măcar un ochi din cei doi din dotare, așaa că... am decis să îi acord o a doua șansă. Fiecare are dreptul la o a doua șansă, nu?
Și m-am dus și l-am văzut și ne-am plăcut, așa că în frumoasa zi de 24 februarie, dap, de Dragobete ( de fapt ningea ca în visele urâte) am decis să-l iau cu acte, că așa se face.
De-abia atunci a început chinul. Cum să-l schimb...? Ce să fac?
Am avut nevoie de cam 2 luni până l-am făcut exact așa cum mi-l doream și e al meu și sunt fooooaaarte mândră de el și mai ales, recunoscătoare că am lângă mine Oameni care sunt gata să facă orice ca să-mi fie bine.
Gata cu misterul, Tomiță e casa mea din Timișoara. Timișoara mea, de acum!

Soareee!! Leapşă..??

Dacă tot e o duminică aşa faină şi poate v-aţi gândit să ieşiţi pe-afară, ce poate să facă draga de Georgi, decât să vă ţintuiască în faţa calculatoarelor pentru a răspunde la o leapşăă... he he he!
Hai că încep eu. Vroiam de mult să vă pun să ascultaţi melodia ce o aud eu zi de zi, chiar şi de 237 de ori... Dap, aia de la telefon. O am, cred, de vreo 2 ani de zile şi nu cred că am s-o schimb prea curând. E destul de fain când, de câte ori sunt anunţată în public că: ,, sună un telefon``, întreb înainte de a o lua la fugă spre obiectul cântător, dătător de veşti: E Iris?
Mai sunt momente când telefonul începe să sune de undeva din adâncurile genţii şi până când ajung la el, îl pescuiesc, etc, cânt. Dap şi pe stradă. Dar mai zice cineva în ultimul timp că eu aş avea toate ţiglele pe casă? Mai întrăzneşte cineva să afirme sus şi tare chestia asta? neaaaahhh.
Deci, să ne înţelegem! Eu vă pun melodia, o ascultaţi, dansaţi, cântaţi, etc. Şi după, vreau şi eu să aud ce vă zbârnâie vouă în creieri zi de zi. E o leapşă, da?
So....

An nou, postare nouă!

Uaaau! Chiar nu am mai scris de mult! Şi în postul ăsta, aşa cum ne-am obişnuit, o să bag 1458 de idei!
Sper că v-aţi distrat aşa cum v-aţi dorit de Revelion, Crăciun şi alte alea, eu nu pot să spun decât: mai vreau o dată!
Dacă e adevărat ce se spune, că anul tău va fi exact aşa ca noaptea de revelion, ei, anul meu va fi ,, pe 2 roţi``! A fost fain, am dârdâit, am făcut poze, pe care le voi arăta lumii, probabil prin iulie, am avut şi un sărbătorit la început de an, am revăzut prieteni vechi, care nu s-au schimbat nici măcar un pic, ce să-i faci, nu trec anii peste noi, dom`le!
Am sentimentul că 2011 va fi exact aşa cum mă aştept. Anul ăsta chiar nu mi-am făcut planuri elaborate, am trasat doar un plan de luptă şi gata. Bineînţeles că am o grămadă de aşteptări, dorinţe pentru care voi lupta, altele care trebuie să se îndeplinească de la sine, dar nu le zic! Dorinţele nu se spun, ca să poată să aibă linişte să îşi ducă planul la îndeplinire!
Anul a început bine pentru mine, am avut timp să mă odihnesc, să mă plimb, să râd şi să văd filme. Am o pasiune bruscă pentru filmele istorice, sper să pot vedea cât mai multe.
A apărut ecranizarea unei cărţi foarte faine şi tulburătoare a lui Kazuo Ishiguro, Never let me go. Ar trebui să vedeţi filmul, voi cei care priviţi viaţa cu un pesimism ieşit din comun, voi cei care afirmaţi că viaţa nu vă oferă nimic. Ei ce să mai zică? Merită văzut. Recunosc că mi s-au înnodat lacrimile în barbă puţin. Ok, ok, puţin mai mult.
Deci, anul ăsta sper la cât mai multe dorinţe împlinite, cât mai mulţi oameni sănătoşi şi voioşi în jurul meu, mii de zâmbete şi hohote de râs. Ce altceva mai contează?
Şi pentru că de Crăciun am fost niesâmţâtă şi nu am trimis nimănui mesaje, îmi cer scuze, o să vă urez fiecăruia live tot ce-i mai fain, când ne-om vedea. Oricum, mulţumesc tuturor celor ce s-au gândit la mine, ce fain e să ai mulţi prieteni!
Ne vedem anul ăsta, sper, mai mult pe aici, nu mă mai fac că nu ştiu să tastez! Hai, vă pup că mă uit la film! Pa!