În sfârşit...

După o perioadă cam greuţă, m-am hotărât să revin, să-mi revin, să fiu din nou ,,maniaca optimistă" cu care m-am obişnuit!
Şi ce dacă am tot primit şuturi?
Şi ce dacă îmi vine să urlu şi când o fac, parcă aş urla într-o pungă?
Şi ce dacă oamenii se uită cruciş la mine în fiecare zi, de mai multe ori pe zi?
Şi ce dacă, uneori nu mă mai înţeleg nici eu pe mine?

Nu-i nimic! Mă încăpăţânez ca de astăzi să fie totul o părere de-a mea! Şi o să fie bine, pentru că, fie lumea cât de rea, e-a mea!

De ce?

Pentru fiecare dintre noi există un Drum, o Destinație și o Cale, mai abruptă sau mai lină pe care mergem spre acea incredibilă și neștiută Destinație. Și nu mă refer la ultima destinație, ci mă refer la cea unde atunci când vom ajunge vom ști dacă am călătorit bine, dacă am luat trenul potrivit.
Însă pentru  a ajunge Acolo, va trebui să ne facem bagajele. Bagaje cu care nu plecăm de la început, ci le luăm de pe drum, încet, încet, cu grijă, ca să nu ratăm nimic.
Întrebarea care mă apasă pe mine este: Ne va plăcea ce vom găsi în valiză când o vom deschide? Va fi în valiză amintirea unei persoane plăcute, zâmbitoare, care a făcut totul pentru ea și pentru ceilalți? Va fi o persoană care a lăsat în urma ei gânduri calde, care va fi amintită în discuții cu drag?
Văd în jurul meu o mulțime de persoane care luptă. Luptă crâncen și fără oprire pentru un scop știut de fiecare în parte. Dar este oare scopul corect?
Atunci când te lupți cu oricine pentru orice lucru mărunt, pentru orice castel din nisip sau din cărți de joc, atunci când iubești pe cineva pentru puterea sa și îl dai la o parte când o pierde, doar pentru a avea acces la următorul puternic, atunci când nu îți pasă că faci să doară, atunci când îți fredonezi cântecelul de victorie mai tare și mai tare doar ca să acoperi murmurul celui care-ți cere ajutorul, atunci îți pierzi sufletul.
Mă doare să văd că există în lumea asta oameni care habar nu au cât de tare doare o vorbă, oameni care își cântăresc sufletul în grame și își măsoară reușitele în metri pătrați, oameni pentru care sentimentele există doar în cărți și filme proaste, pentru care viața e o sală de jocuri de noroc.
Poate că miza va merita, va fi atât de importantă, încât, ajunși la destinație, vor putea găsi forța de a nu deschide valiza...

Carry on...

Cu soare în suflet, Rammstein în urechi și zâmbet pe buze... mergem înainte!
Vine primăvara ( imediat) ați văzut?!?


Rammstein - Sonne
   
 Asculta  mai multe  audio   diverse

O doamnă...

Mă scuzați și mă dublu-scuzați! Viața asta de om mare m-a cam împiedicat să intru pe tărâmul ăsta. Daar, am stat în umbră și am urmărit tot. Însă citind postări din urmă m-a cam luat pofta să scriu din nou. Să- mi refac legătura veche cu dragul de blog. Mi-a fost tare dor... Am avut ocazia în perioada asta să studiez foarte multe tipuri de oameni și caractere. Oameni mai veseli, oameni mai triști, oameni fericiți sau nu, ocupați, studiați, cu diferite calități, cu diferite povești de viață. Asta îmi place să fac. Stau și îi studiez. Apoi încerc să le construiesc un traseu al vieții. Și făcând asta de nenumărate ori, am ajuns să mă gândesc ce le poate lipsi unora pentru a avea o viață fericită. Normal că dacă i-ai întreba, răspunsurile multora ar avea legătura mai mult cu partea materială a vieții. Dar, dacă ar fi să gândim totul din cealaltă perspectivă: Ce ți-a lipsit și ce te-a împiedicat să fii omul pe care l-ai visat când erai de-o șchioapă? Norocul? Încrederea în tine? Șansa? Încrederea altora în tine? Ambiția?
 Am să dau un exemplu al unei doamne pe care am putut să o analizez câteva minute într-un tramvai. O doamnă ca multe altele, muncitoare în una din fabricile din oraș. Dar, spre deosebire de celelalte multe... avea ceva. O frumusețe demnă, ascunsă printre cutele apărute mult prea devreme pe fața ei, O strălucire aparte în ochi și un sentiment de resemnare. Mi s-a părut genul de om care a luptat prea mult cu un sistem potrivnic și care în cele din urmă a renunțat și s-a retras în umbră. Unei astfel de doamne i-au lipsit oamenii din jurul ei. Oameni care să aibă încredere în ea, care să îi ofere șanse și o mână de ajutor. Și ea știa asta. Am simțit-o prin privirea plină de demnitate și răceală pe care o arunca celor din jur din când în când, în timp ce colega ei de pe celălalt scaun povestea despre rețete, soț și Maricica, vecina ei de la 1, care are probleme cu copiii.
 Sau poate i-a lipsit căldura din familie și încrederea aceea unică pe care ți-o insuflă părinții că poți face orice în lumea asta mare, numai să vrei. Doar că nu a fost învățată să vrea.
Poate că în anii tinereții nu și-a auzit vocea aceea nebunească din interior care o îndemna să facă lucruri îndrăznețe cât îi permite vârsta.Poate că nu a avut timp, pentru că problemele și grijile venite mult prea devreme au obligat-o să fie un om normal. Și la vârsta ei nu mai putea să dea frâu liber nebuniilor de moment. Societatea de astăzi nu te mai lasă, de la o anumită vârstă să fii îndrăzneț. Și ea nu mai dorea să fie judecată.
 A coborât, împreună cu colega ei cu câteva stații înaintea mea. Colega nu terminase încă povestea. Și am mai avut timp să o văd îndepărtându-se cu un mers demn, ușor grăbit, în timp ce colega ei gesticula larg, spre alte probleme ce o așteptau, poate, și acasă.
 Oare ce i-a lipsit și ce putea să fie dacă...?
 Hai să nu mai lăsăm griji și probleme mărunte să stea în calea visurilor și ambițiilor. Totul e să știi cum să privești dincolo de o situație aparent fără ieșire. Să-ți ții visul ca pe un colac de salvare în marea de griji și nevoi. Eu, cel puțin, o să țin povestea asta cu doamna și o să o privesc ca pe o învățătură.