În sfârşit...

După o perioadă cam greuţă, m-am hotărât să revin, să-mi revin, să fiu din nou ,,maniaca optimistă" cu care m-am obişnuit!
Şi ce dacă am tot primit şuturi?
Şi ce dacă îmi vine să urlu şi când o fac, parcă aş urla într-o pungă?
Şi ce dacă oamenii se uită cruciş la mine în fiecare zi, de mai multe ori pe zi?
Şi ce dacă, uneori nu mă mai înţeleg nici eu pe mine?

Nu-i nimic! Mă încăpăţânez ca de astăzi să fie totul o părere de-a mea! Şi o să fie bine, pentru că, fie lumea cât de rea, e-a mea!

De ce?

Pentru fiecare dintre noi există un Drum, o Destinație și o Cale, mai abruptă sau mai lină pe care mergem spre acea incredibilă și neștiută Destinație. Și nu mă refer la ultima destinație, ci mă refer la cea unde atunci când vom ajunge vom ști dacă am călătorit bine, dacă am luat trenul potrivit.
Însă pentru  a ajunge Acolo, va trebui să ne facem bagajele. Bagaje cu care nu plecăm de la început, ci le luăm de pe drum, încet, încet, cu grijă, ca să nu ratăm nimic.
Întrebarea care mă apasă pe mine este: Ne va plăcea ce vom găsi în valiză când o vom deschide? Va fi în valiză amintirea unei persoane plăcute, zâmbitoare, care a făcut totul pentru ea și pentru ceilalți? Va fi o persoană care a lăsat în urma ei gânduri calde, care va fi amintită în discuții cu drag?
Văd în jurul meu o mulțime de persoane care luptă. Luptă crâncen și fără oprire pentru un scop știut de fiecare în parte. Dar este oare scopul corect?
Atunci când te lupți cu oricine pentru orice lucru mărunt, pentru orice castel din nisip sau din cărți de joc, atunci când iubești pe cineva pentru puterea sa și îl dai la o parte când o pierde, doar pentru a avea acces la următorul puternic, atunci când nu îți pasă că faci să doară, atunci când îți fredonezi cântecelul de victorie mai tare și mai tare doar ca să acoperi murmurul celui care-ți cere ajutorul, atunci îți pierzi sufletul.
Mă doare să văd că există în lumea asta oameni care habar nu au cât de tare doare o vorbă, oameni care își cântăresc sufletul în grame și își măsoară reușitele în metri pătrați, oameni pentru care sentimentele există doar în cărți și filme proaste, pentru care viața e o sală de jocuri de noroc.
Poate că miza va merita, va fi atât de importantă, încât, ajunși la destinație, vor putea găsi forța de a nu deschide valiza...

Carry on...

Cu soare în suflet, Rammstein în urechi și zâmbet pe buze... mergem înainte!
Vine primăvara ( imediat) ați văzut?!?


Rammstein - Sonne
   
 Asculta  mai multe  audio   diverse

O doamnă...

Mă scuzați și mă dublu-scuzați! Viața asta de om mare m-a cam împiedicat să intru pe tărâmul ăsta. Daar, am stat în umbră și am urmărit tot. Însă citind postări din urmă m-a cam luat pofta să scriu din nou. Să- mi refac legătura veche cu dragul de blog. Mi-a fost tare dor... Am avut ocazia în perioada asta să studiez foarte multe tipuri de oameni și caractere. Oameni mai veseli, oameni mai triști, oameni fericiți sau nu, ocupați, studiați, cu diferite calități, cu diferite povești de viață. Asta îmi place să fac. Stau și îi studiez. Apoi încerc să le construiesc un traseu al vieții. Și făcând asta de nenumărate ori, am ajuns să mă gândesc ce le poate lipsi unora pentru a avea o viață fericită. Normal că dacă i-ai întreba, răspunsurile multora ar avea legătura mai mult cu partea materială a vieții. Dar, dacă ar fi să gândim totul din cealaltă perspectivă: Ce ți-a lipsit și ce te-a împiedicat să fii omul pe care l-ai visat când erai de-o șchioapă? Norocul? Încrederea în tine? Șansa? Încrederea altora în tine? Ambiția?
 Am să dau un exemplu al unei doamne pe care am putut să o analizez câteva minute într-un tramvai. O doamnă ca multe altele, muncitoare în una din fabricile din oraș. Dar, spre deosebire de celelalte multe... avea ceva. O frumusețe demnă, ascunsă printre cutele apărute mult prea devreme pe fața ei, O strălucire aparte în ochi și un sentiment de resemnare. Mi s-a părut genul de om care a luptat prea mult cu un sistem potrivnic și care în cele din urmă a renunțat și s-a retras în umbră. Unei astfel de doamne i-au lipsit oamenii din jurul ei. Oameni care să aibă încredere în ea, care să îi ofere șanse și o mână de ajutor. Și ea știa asta. Am simțit-o prin privirea plină de demnitate și răceală pe care o arunca celor din jur din când în când, în timp ce colega ei de pe celălalt scaun povestea despre rețete, soț și Maricica, vecina ei de la 1, care are probleme cu copiii.
 Sau poate i-a lipsit căldura din familie și încrederea aceea unică pe care ți-o insuflă părinții că poți face orice în lumea asta mare, numai să vrei. Doar că nu a fost învățată să vrea.
Poate că în anii tinereții nu și-a auzit vocea aceea nebunească din interior care o îndemna să facă lucruri îndrăznețe cât îi permite vârsta.Poate că nu a avut timp, pentru că problemele și grijile venite mult prea devreme au obligat-o să fie un om normal. Și la vârsta ei nu mai putea să dea frâu liber nebuniilor de moment. Societatea de astăzi nu te mai lasă, de la o anumită vârstă să fii îndrăzneț. Și ea nu mai dorea să fie judecată.
 A coborât, împreună cu colega ei cu câteva stații înaintea mea. Colega nu terminase încă povestea. Și am mai avut timp să o văd îndepărtându-se cu un mers demn, ușor grăbit, în timp ce colega ei gesticula larg, spre alte probleme ce o așteptau, poate, și acasă.
 Oare ce i-a lipsit și ce putea să fie dacă...?
 Hai să nu mai lăsăm griji și probleme mărunte să stea în calea visurilor și ambițiilor. Totul e să știi cum să privești dincolo de o situație aparent fără ieșire. Să-ți ții visul ca pe un colac de salvare în marea de griji și nevoi. Eu, cel puțin, o să țin povestea asta cu doamna și o să o privesc ca pe o învățătură.

Încă ceva despre... mine!

Asta sunt eu...

Cu capul în nori. Poate prea des, dar niciodată nu mi-am lăsat mintea să o ia razna când era nevoie să mă concentrez. Întotdeauna când îmi pun ceva în cap voi realiza acel ceva. Poate nu azi, poate nu mâine, dar cândva voi avea șansa să zic: V-am spus eu!

Râd. Mult. Unii poate gândesc despre mine că râd fără rost. Dar ce rost are să nu râzi?

Pun suflet și energie în orice fac. Și poate de multe ori degeaba. Da` nu-i bai. Ce contează pentru mine e faptul că pot să dorm liniștită știind că am făcut tot ce am putut.

Câteodată simt nevoia să mă închid în cochilia mea, cu muzica mea, cărțile mele, gândurile mele, pentru că îmi place să-mi rezolv problemele, dilemele, temerile singură și să nu împovărez pe nimeni cu ele. Și cei din jurul meu se întreabă: Cum e dom`le asta așa de fericită și fără griji? Eh, asta-i marele secret!

Am așteptări mari de la cei din jurul meu, de la societate, în general, cred că oricine poate fi mai bun, cred că oricine poate da ceva mai mult celorlalți. De modă veche? Cred că da...

Pot să accept multe. Poate chiar prea multe. Mai puțin lovituri la adresa familiei mele. Acolo se oprește toată bunătatea.

Mi-e frică de necunoscut și nu mă pasionează salturile cu capul înainte. Întotdeauna sunt calculată, am planurile de bătaie la mine. Prin planuri se înțelege planul A, B, C, D...

Am o viziune foarte luminoasă asupra viitorului și întotdeauna paharul va fi pe jumătate plin :)

Asta sunt eu și cam asta ar trebui să știe oricine stă pe lângă mine. Restul se descoperă pe parcurs.
I`m done changing. Now comes evolving.
Deal or no deal?

Back...

Am revenit! Sau mi-am revenit! Stay tuned!

Tomiță

Știu ca a cam trecut ceva timp (iar) de când nu am mai scris, dar acum, credeți-mă pe cuvânt că am avut motive. Unul mare, mai precis.
Să începem: Am vrut demult să îl am, dar în februarie am avut în sfârșit șansa să îmi încep căutările. Am îndurat frig, zăpadă, vânt puternic în căutarea mea, oameni care îmi râdeau, mai în față, mai reținut, oameni care plănuiau să îmi joace feste, dar și oameni buni, cu suflet mare care au vrut să mă ajute.
Deeeci, într-o zi de februarie, cred că era totuși seară, l-am văzut. Nu am fost extrem de impresionată pe moment, dar noaptea ce a venit nu mi-a dat ocazia să închid măcar un ochi din cei doi din dotare, așaa că... am decis să îi acord o a doua șansă. Fiecare are dreptul la o a doua șansă, nu?
Și m-am dus și l-am văzut și ne-am plăcut, așa că în frumoasa zi de 24 februarie, dap, de Dragobete ( de fapt ningea ca în visele urâte) am decis să-l iau cu acte, că așa se face.
De-abia atunci a început chinul. Cum să-l schimb...? Ce să fac?
Am avut nevoie de cam 2 luni până l-am făcut exact așa cum mi-l doream și e al meu și sunt fooooaaarte mândră de el și mai ales, recunoscătoare că am lângă mine Oameni care sunt gata să facă orice ca să-mi fie bine.
Gata cu misterul, Tomiță e casa mea din Timișoara. Timișoara mea, de acum!